.....................

O ceaşcă de cafea ce încă mai păstra urmele rujului ei stătea uitată pe masa încărcată cu hârtii. Părul îi era răvaşit, ochii obosiţi şi vocea mult prea tăcută. „În seara aceasta vreau să fiu singură", îi spusese şi paşii i se îndreptaseră apoi încet către colţul ei din camera unde voia să se retragă. Una câte una, orele treceau pe nesimţite, fără să îşi vorbească, timp în care ea continua să îşi scrie tristetea, iar el, se resemnase cu gândul ca toată seara va sta singur şi, în colţul lui de cameră începuse să deseneze. Ea îşi povestea că uită adesea să nu mai meargă grăbit şi apăsat, că uită să fie elegantă şi frumoasă în fiecare zi, să acorde mai multă atenţie detaliilor care ar putea face feminitatea din ea să iradieze prin fiecare por. Îşi povestea cum visa de multe ori la ziua în care nu va mai fi timidă în faţa lui, că îl va privi în ochi atunci când îi răspunde la întrebări şi că îi va arăta mai des cât de mult îl doreşte. Visa şi la ziua în care va gândi frumos cu toata fiinţa ei, că va celebra clipa şi că nu va mai exista nici o zi care să fie irosită, fără să facă ceva care să o umple de fericire… Apoi scria pentru el şi se scuza pentru fiecare moment petrecut împreună în care nu a ştiut sau nu a putut să îi ofere bucurie, aşa cum el ar fi vrut… aşa cum ar fi meritat. I-ar fi plăcut să ştie dacă vreodată ea l-a învăţat sau i-a arătat ceva bun, aşa cum el făcuse mereu cu ea, de cele mai multe ori fără să îşi dea seama. Cu cât ea scria mai mult, cu atât el el continua să deseneze mai preocupat. Şi, treptat, seara se transformase în noapte, o noapte pe care aveau să o petreacă alături, dar nu şi împreună. Până când pe hârtie a fost aşternut ultimul cuvânt, până când el a desenat ultimul contur al tabloului şi, în aceeaşi secundă, amândoi au lăsat creioanele din mână. S-au privit lung şi un zâmbet mic le-a apărut în colţul buzelor. Mergând spre el, ea a vrut să îi vorbească despre tristeţea pe care o scrisese, dar cu o uşoară strângere de mână, el a oprit-o, înainte să poată spune ceva. Şi, în tăcere, i-a arătat desenul său pe care îl făcuse. Îi creionase tristeţea, căci nu avea nevoie de cuvintele ei pentru a-i înţelege motivele orelor petrecute departe de el. Au început să râdă, ca de nişte copii, şi s-au îmbrăţişat apoi pentru totdeauna.

Despre mine, despre noi

Te-am prins în palme şi te-am sărutat,

M-ai agăţat de gânduri şi m-ai îmbrăţişat,

Te-am suspinat cu doruri din poveşti desprinse

Şi m-ai purtat pe ceruri printre vise.

De fiecare dată când toamna avea mirosul tău şi culoarea vocii tale căpăta nuanţe de cântec şi de apus de soare… De fiecare dată când îţi eram o stea…

Şi era toamnă în fiecare zi, căci vreme îndelungată învăţasem să aşteptăm, să numărăm clipele revederilor şi să ne ascultăm respiraţia atunci când ne priveam. Auzeam în tine frumuseţea lucrurilor simple, iar tu înţelegeai vibraţia tăcerilor mele. Ne eram dorinţă când ne atingeam şi nerăbdare aprinsă atunci când între noi se aşezau plecările tale lungi. Până când, pe nesimţite, ziua următoare se transformase, pe rând, în iarnă, în primăvară şi în vară. Fiecare zi avea aspectul anotimpului din care făcea parte şi doar câteodată se mai simţeau adierile toamnei, până când am ştiut ca toamnă nu avea să mai fie vreodată... Şi ne-am obişnuit aşa, doar cu trei anotimpuri în care cuvintele ne-au devenit mai concrete decât erau odată, gesturile mai rare şi privirea mai puţin încărcată cu pasiune. Acum avem mai mult timp decât aveam cândva, dar nu este pentru noi, ci este pentru mine şi pentru tine. Am început să tăcem poate prea mult, să visăm separat şi să ne gândim tot mai puţin. Am început să ne iubim doar, să ne coborâm treptat capul din nori şi s-a întâmplat să nu ne mai fie dor… Fiindcă deseori uit să gândesc şi să simt aşa cum ar trebui, aşa cum mi-ar plăcea… Fiindcă te împresor cu reflecţiile mele inutile, nu îţi prea mai vorbesc şi fac prea puţin din toate. De ce ar fi infinită dragostea de îndată ce ne cobor înaltul ei atât de jos, încât orizontul încetează să mai apară? Sper ca într-o zi să păşim din nou pe culmile ei, ţinându-te senină de mână, fără să ma mai gândesc prea mult la lucruri mărunte. Cine ştie, poate atunci ne vom îndrăgosti iar şi poate atunci ne voi face mai fericiţi.

Despre nimic...

Un şir nesfârşit de gânduri… de emoţii neexprimate… de cuvinte nerostite… de sentimente vagi. Şi ochi ce uită să zâmbească în avalanşa de evaluare continuă care cade peste acelaşi eu, mereu îndreptat spre o presupusă perfecţiune, mereu aflat la linia de start pentru a alerga spre fericirea celorlalţi, spre iubirea lor, dar, mai ales, spre iubirrea de sine.

De câte încercări de a inventa un final începutului este nevoie pentru a reuşi, în cele din urmă, dizolvarea trecutului într-un aici? Şi de câte poveşti despre viitor este nevoie ca ele să devină realitate acum? Nimic nu se compară cu savoarea instantaneului… dacă ai timp să o guşti, înainte de a o trece prin filtrele gândirii… de cele mai multe ori inutile.

De câte ori o emoţie ia forma îmbrăţişării pe care vrei să o oferi, dar nu poţi şi câte universuri ar fi create din cuvintele care îşi pierd culoarea din cauza nerostirii? Dar sentimentele, cât de tare ar răsuna dacă ar fi precise, nepătate de oboseală, de griji, de neîmplinirea acelui final al începutului care se lasă aşteptat în reluări continue?

Dacă infinitul există, el este o celebrare a clipei, iar dacă pe voinţă se sprijină schimbarea, atunci nu există nu pot. Dar dacă nu ştii? Sau dacă ştii şi vrei, dar încă nu atingi cu mâna stelele? Un şir nesfârşit de ganduri… în timp ce clipa nu aşteaptă, în timp ce poate îţi inventezi propria iluzie, crezând că nu trăieşti nici una.