CUVÂNTUL TĂCERII
sâmbătă, 31 martie 2012
.....................
sâmbătă, 24 martie 2012
Despre mine, despre noi
Te-am prins în palme şi te-am sărutat,
M-ai agăţat de gânduri şi m-ai îmbrăţişat,
Te-am suspinat cu doruri din poveşti desprinse
Şi m-ai purtat pe ceruri printre vise.
De fiecare dată când toamna avea mirosul tău şi culoarea vocii tale căpăta nuanţe de cântec şi de apus de soare… De fiecare dată când îţi eram o stea…
Şi era toamnă în fiecare zi, căci vreme îndelungată învăţasem să aşteptăm, să numărăm clipele revederilor şi să ne ascultăm respiraţia atunci când ne priveam. Auzeam în tine frumuseţea lucrurilor simple, iar tu înţelegeai vibraţia tăcerilor mele. Ne eram dorinţă când ne atingeam şi nerăbdare aprinsă atunci când între noi se aşezau plecările tale lungi. Până când, pe nesimţite, ziua următoare se transformase, pe rând, în iarnă, în primăvară şi în vară. Fiecare zi avea aspectul anotimpului din care făcea parte şi doar câteodată se mai simţeau adierile toamnei, până când am ştiut ca toamnă nu avea să mai fie vreodată... Şi ne-am obişnuit aşa, doar cu trei anotimpuri în care cuvintele ne-au devenit mai concrete decât erau odată, gesturile mai rare şi privirea mai puţin încărcată cu pasiune. Acum avem mai mult timp decât aveam cândva, dar nu este pentru noi, ci este pentru mine şi pentru tine. Am început să tăcem poate prea mult, să visăm separat şi să ne gândim tot mai puţin. Am început să ne iubim doar, să ne coborâm treptat capul din nori şi s-a întâmplat să nu ne mai fie dor… Fiindcă deseori uit să gândesc şi să simt aşa cum ar trebui, aşa cum mi-ar plăcea… Fiindcă te împresor cu reflecţiile mele inutile, nu îţi prea mai vorbesc şi fac prea puţin din toate. De ce ar fi infinită dragostea de îndată ce ne cobor înaltul ei atât de jos, încât orizontul încetează să mai apară? Sper ca într-o zi să păşim din nou pe culmile ei, ţinându-te senină de mână, fără să ma mai gândesc prea mult la lucruri mărunte. Cine ştie, poate atunci ne vom îndrăgosti iar şi poate atunci ne voi face mai fericiţi.
joi, 16 februarie 2012
Despre nimic...
De câte încercări de a inventa un final începutului este nevoie pentru a reuşi, în cele din urmă, dizolvarea trecutului într-un aici? Şi de câte poveşti despre viitor este nevoie ca ele să devină realitate acum? Nimic nu se compară cu savoarea instantaneului… dacă ai timp să o guşti, înainte de a o trece prin filtrele gândirii… de cele mai multe ori inutile.
De câte ori o emoţie ia forma îmbrăţişării pe care vrei să o oferi, dar nu poţi şi câte universuri ar fi create din cuvintele care îşi pierd culoarea din cauza nerostirii? Dar sentimentele, cât de tare ar răsuna dacă ar fi precise, nepătate de oboseală, de griji, de neîmplinirea acelui final al începutului care se lasă aşteptat în reluări continue?
Dacă infinitul există, el este o celebrare a clipei, iar dacă pe voinţă se sprijină schimbarea, atunci nu există nu pot. Dar dacă nu ştii? Sau dacă ştii şi vrei, dar încă nu atingi cu mâna stelele? Un şir nesfârşit de ganduri… în timp ce clipa nu aşteaptă, în timp ce poate îţi inventezi propria iluzie, crezând că nu trăieşti nici una.