Gand... si doar atat...

M-am întrebat adesea cât de legată este marea de om, şi cât de adânci îi suntem noi ei, iar pentru a spera că am reuşit să înţeleg în ce măsura suntem sorbiţi de valurile ei am mers să o simt plutindu-mi în suflet. Şi pentru a o privi mai atent aleg acum sa rămân pe plajă, astfel, de departe pot pretinde ca nu mă las prinsă în mrejele ei… şi oricum sunt de părere că distanţa uneori este de dorit, mai ales, faţă de oamenii şi lucrurile din care ajungem să facem propriul refugiu. Privind valurile care gonesc spre ţărm, îmi dau seama ca nu vin singure, ci aduc împreună cu ele amintiri şi poveşti spuse în taină sau rostite cu patos de oamenii care, de-a lungul vremii, au încrustat pe nisip o parte din gândurile lor. Dar ce gânduri poate avea un om care merge la mare, sau, mai bine zis, la plajă? Pentru că nu întotdeauna cei care cred că merg la mare chiar asta fac, de cele mai multe ori, fiind lângă ea, sunt adesea doar la plajă. Este ciudat cum preferăm nisipul în locul mării, cum compania arzătoare a imobilului ne împiedică să călătorim odată cu valurile. Dar poate ca tocmai din acest motiv refuzăm să plecăm, cel al necunoscutului, căci ce poate fi mai riscant şi totodată mai dulce decât aventura spre incertitudine? Şi totuşi ea este prezentă în fiecare picătură de spumă ce îmi curge printre degete de fiecare dată când ating valurile. Dar azi, marea este liniştită, abia mângâiată de propriile ape, încât parcă a fost un vis învolburarea de ieri. Ce ciudat! Marea ne predă lecţii despre viaţă numai că noi suntem prea comozi ca să deschidem ochii în faţa lor. De fapt, avem şi motive să nu facem asta… soarele este prea puternic pentru a ne trezi din noi înşine. Ar trebui să fim recunoscători mării pentru că vine spre ţărm. Chiar, ne-am întrebat vreodată de ce refuză să se resemneze acolo, departe, fără să mai vină aici? Dacă am observa mai bine diferenţa dintre felul în care este pe vreme de furtună şi atunci când numai razele soarelui o alintă, am înţelege poate mai mult cuvintele sale decât atunci când punem totul pe seama geografiei. Cu pasiune şi într-o limbă pe care nu o cunoaştem, marea vine spre ţărm să ia din noi petele care l-au murdărit încă din clipa în care le-am aşezat pe fiecare fir de nisip ieşit în cale şi, fără să ne reproşeze lipsa de igienă interioară, într-o tăcere imensă, varsă fragmente din noi în valurile care se grăbesc sa le înghită… şi pe noi odată cu ele. Şi nici nu ne dăm seama ca suntem mai albi decât înainte de acest ritual repetat în mod neobosit şi parcă obsesiv pe vreme de furtună. Acum, când marea este liniştită, văd cum plaja s-a umplut de oameni care s-au năpustit asupra ei, vrând s-o devoreze până la inepuizabil. Toţi râd şi par să fie fericiţi, iar eu am început să zâmbesc de fiecare dată când aud ţipete de pescăruş. Aşa se întâmplă mereu, venim aici, turnăm cerneala din noi pe ţărm, valurile ne spală odată cu ea şi apoi uităm. Nici măcar nu avem curajul să privim cum apa şterge praful din noi… parcă nu ştim că pe timp de furtună plajele se golesc. Ne lipseşte dorinţa de a îi rămâne fideli, aşa cum fac cei prinşi în larg, plecaţi cu un scop anume, şi recunoştinţa pentru cura gratuită de detoxifiere pe care nu demult ne-a oferit-o. Vrem să ne bucurăm numai de liniştea mării, dar ce înseamnă ea pe o harta a ignoranţei? Doar prilej şi atât, găsim noi pentru ce să fie el. Poate că dacă am traduce liniştea ei, am surprinde-o în acele câteva respiraţii care precedă un nou ritual. Şi, fără să ne dăm seama, avem în curând privilegiul de a fi pe mare, atunci când părţi din noi vor fi din nou legănate pe valuri, numai că niciodată nu ne gândim cât de stingheră se poate simţi marea atunci când cu nepăsare o lăsăm singură. Nu ştim ce privilegiu este să escaladăm necunoscutul în timp ce nu facem nici măcar un pas spre el... este minunat să te afli în două locuri, când, de fapt, nu eşti decât într-unul. Şi unde mă aflu eu acum, unde sunt? Cred ca nu nici nu mai are importanţă de îndată ce continui să visez…