...

In fiecare om exista o arta si in fiecare arta exista posibilitatea de a reveni la tine atunci cand viata pare sa te aseze sub semnul anonimatului. Privind ceea ce creezi, te zaresti pe tine, ascuns in tot ce te reprezinta... si in tot ceea ce reprezentarea de sine se oglindeste in ceilalti. Daca ne stim rataciti este poate bine ca, macar din cand in cand, sa ne dam intalnire cu noi insine. Insa fara sa mai ratam clipele in care suntem, acum si aici, artisti si fara sa ne uitam apoi dezolati la ceea ce am devenit. Toti vrem sa culgem fericirea... de nu stiu unde... de nu stiu cand sau de la cine. Dar toti o dorim, o visam in infinit, acolo, pe cerul albastru. Si cu sufletul indreptat spre el inchidem adesea ochii... ne astupam urechile si mainile ni se transforma in neputinta... la fel ca si buzele. Daca Paradisul inseamna fericire, atunci fericirea e plina de culori... de sunete... de forme si de libertate. Dar cati dintre noi auzim, dincolo de cuvintele pe care le folosim, in relatia cu cei din jur, muzica din spatele lor? Cat de des vedem, dincolo de un zambet, vibratia unei emotii si cat de atenti suntem la ochii care asteapta o atingere pe obraz si o imbratisare, scurse apoi in suflet? Si totusi ne gustam zambetul cu buzele, ne mangaiem trupurile si ne vorbim, uitand adesea ca suntem mai mult decat o proiectie pe harta propriei constiinte. Poate ca nu suntem decat forme nedeslusite in care apoi ne sculptam chipurile… poate ca nu suntem decat fondul fertil al unei melodii pe care, mai tarziu, se vor aseza sunete… poate ca nu suntem decat tablouri goale ce asteapta elanul de a asterne pe ele senzatii sub forma de culori. Si totusi, artisti fiind, nu suntem treji in timpul creatiei, motiv pentru care ne lipseste des responsabilitatea esecurilor estetice. Imprastiem in jurul nostru atitudini din care vor rasari sentimente pe care noi sau ceilalti le vom transforma sau nu in trairi imense. Ne stim, dar nu cunoastem ce pulseaza dincolo de noi insine si nici ce se afla dincolo de altii… pentru ca nu putem sa cuprindem in imagini imperfecte nevazutul. Si propriile limitari le prefacem in scuze din care ne vom hrani deziluziile sau indiferenta fata de oameni. Poate daca am invata mai mult sa iubim…