Privilegiul de a trai in propria viata ne este rapit de existenta in vietile altor oameni. Pentru cei care, la un moment dat, insemnam ceva, devenim un fragment din proiectul fericirii lor pentru ca, de cele mai multe ori, avem nevoie de altii pentru a cunoaste bucuria sentimentelor... chiar si a acelora inestetice moral. Si astfel, suntem pasageri neobositi prin viata celor de langa sufletele noastre... si totodata mesagerii propriei fiinte. Ne turnam in oameni si ocupam locuri libere in viata lor, sperand ca acestea nu vor fi niciodata ocupate de altii... Si, in acelasi timp, le "cumparam" cu gandurile, emotiile si sentimentele noastre pe care deseori nu le imprumutam, ci le oferim cu drag si sinceritate, crezand ca sunt pentru totdeauna. Apoi ne trezim la marginea alegerilor facute candva ne oameni. Nu mai au nevoie de noi, i-am plictisit, le-am devenit indiferenti sau, pur si simplu, s-au consumat pana si posibilitatile de a mai reprezenta vreodata ceva pentru ei. Ramasi fara altii, ne amintim, pentru a nu stiu cata oara, ca nu putem sa respiram fara refugii... si cautam altele, parca mai promitatoare in inceputuri fara sfarsit. Si din nou ne convingem ca iluziile exista si ca visele devin farame printre acestea. Dar daca am alege sa nu inchidem ochii atunci cand visam?
3 comentarii:
:) te imbratisez cu drag :))
Probabil că atunci visul nostru ar rămâne undeva între iluzie și realitate. E trist când ne trezim realizând că nu mai însemnăm nimic pentru ceilalți.
* Garfield: multumesc de trecere si de imbratisari. :).
*Diana: nu stiu daca e trist sau nu, stiu doar ca depinde de noi insine cata insemnatate dam unor sentimente, unor relatii. :).
Trimiteţi un comentariu