Un şir nesfârşit de gânduri… de emoţii neexprimate… de cuvinte nerostite… de sentimente vagi. Şi ochi ce uită să zâmbească în avalanşa de evaluare continuă care cade peste acelaşi eu, mereu îndreptat spre o presupusă perfecţiune, mereu aflat la linia de start pentru a alerga spre fericirea celorlalţi, spre iubirea lor, dar, mai ales, spre iubirrea de sine.
De câte încercări de a inventa un final începutului este nevoie pentru a reuşi, în cele din urmă, dizolvarea trecutului într-un aici? Şi de câte poveşti despre viitor este nevoie ca ele să devină realitate acum? Nimic nu se compară cu savoarea instantaneului… dacă ai timp să o guşti, înainte de a o trece prin filtrele gândirii… de cele mai multe ori inutile.
De câte ori o emoţie ia forma îmbrăţişării pe care vrei să o oferi, dar nu poţi şi câte universuri ar fi create din cuvintele care îşi pierd culoarea din cauza nerostirii? Dar sentimentele, cât de tare ar răsuna dacă ar fi precise, nepătate de oboseală, de griji, de neîmplinirea acelui final al începutului care se lasă aşteptat în reluări continue?
Dacă infinitul există, el este o celebrare a clipei, iar dacă pe voinţă se sprijină schimbarea, atunci nu există nu pot. Dar dacă nu ştii? Sau dacă ştii şi vrei, dar încă nu atingi cu mâna stelele? Un şir nesfârşit de ganduri… în timp ce clipa nu aşteaptă, în timp ce poate îţi inventezi propria iluzie, crezând că nu trăieşti nici una.
2 comentarii:
infinitul exista :) pentru ca te iubesc eu infinit :)
atunci cred in el. :).
Trimiteţi un comentariu